joi, 21 mai 2009

Hetaira şi Bacchanta

-

Rasfoiam recent printre copertile unei carti fascinante, un eseu* al unor autori francezi despre vechi si noi ordini amoroase, din perspectiva atitudinii culturale a fiecarui gen in parte, precum si a paradigmei socio-culturale post-industriale in care gandim si traim. Asa incat, poate in amintirea unor vremuri trecute, postez in treacat cateva citate asupra modului cum este perceputa sexualitatea in modernitate, din perspectiva nu atat (inevitabil) psihosomatica, cat mai ales culturala asupra paradigmei sociale in care ne desfasuram sexualitatea, proiectie impusa de-a lungul postmodernitatii printr-o coercitie aproape imbatabila.

Nu vreau să amintesc aici de bacchante sau Dionysoşi, nici de hetaire sau vestale, nici de prostituţia sacră emergentă mai tuturor spaţiilor culturale şi spirituale din vechime, si nici de aportul crestinismului in secularizarea si aproape demonizarea sexualitatii (desi subiectul este extrem de tentant), nici despre criza anxiozitatilor libidinale victoriene si supraevaluata descifrare terapeutica cvasi-soteriologica adusa de Freud, ivita intru linistirea dantelariilor intime ale burgheziei feminine victoriene, nici de socul cultural din America anilor '50, numit Alfred Kinsey, primul care a indraznit sa sudieze statistic si riguros perceptia pedestra, a cetateanului de rand, asupra sexualitatii, nici macar despre "revolutia" sexuala a anilor '60 sau despre ridicola incercare de democratizare a sexului, pe care a adus-o propaganda orgasmelor, ce avea sa cunoasca apogeul in political-corectness-ul delirant al anilor '90 - nimic din toate astea.
Ci poate doar cate ceva despre cum se intersecteaza pura sexualitate cu patternul cultural al post-modernitatii - despre valentele profund magice ale sexualitatii, inevitabil exprimate in incapsulatul erotism feminin versus anomaliile mentalitatii corporatiste, de factura strict masculina, cu care se plaseaza, iata, intr-un antagonism cu reflexe psihopatogene.

Vazusem mai demult un clip publicitar romanesc la o revista de analiza economico-financiara, in care un cuplu facea sex pe o canapea - o partida quickie ;) - pe parcursul careia barbatul dadea semne tot mai accentuate de finish. Ceea ce se si intampla, dupa vreo 20 de secunde de acuplare aproape explicita insa nepornografica. Reactia barbatului, la nici o secunda de la terminare, e sa se ridice in picioare si sa urle victorios, facand gesturi microbistice :"DA! DA! Da!!! PRIMUL !!!", in timp ce ea il priveste usor ametita si cu siguranta stupefiata (de frustrare nu mai amintim :P). Un clip care desfasoara foarte brutal, aproape prin inseminare corticala, un adevar reprezentativ pentru imaginarul cultural al erei post-moderne: adevarul nu este adevar daca nu poate fi exhibat, iar el este prin excelenta un adevar numeric, masurabil, metrologic deci, exterior si obiectivizat. Pe care il detine doar cine si-l exhiba (prin trunchiere), cine si-l stoarce din corp inspre evidenta vizuala - si, sa nu uitam, cine o face PRIMUL.


Asadar, despre sexualitatea programatica barbat-femeie, prin prisma fizio-psihologiei specifice fiecaruia, in contextul obscenitatii vizuale a adevarului personal inscaunat ca obiectiv si exhibat vizualului democratic, cat si despre valorile masculine/masculinizante aflate la fundamentele culturale moderne sau incompatibilitatile psiho-fiziologice inter-genuri, din ce in ce mai accentuate si mai dramatice, mai departe:

...
Cu toate că trăim în societăţi ce se numesc democratice, avem tot nişte corpuri monarhice, nişte corpuri constituite, strânse în jurul noului suveran pontif: zeul Penis şi cei doi asesori, testicolele, care au răpit inimii si minţii coroana transcendenţei. În acest sens noi, occidentalii, suntem nişte obsedaţi sexuali, adică nişte obsedaţi ai centrului.

...

Modul triumfător în care se face dragoste în Occident exprimă angoasa fundamentală a clasei masculine. Înainte de orice, atletul sexual îşi afişează propria slăbiciune: când îşi arată falusul ca pe apendicele substituent al fericitului proprietar, când îşi povesteşte isprăvile în termeni febril cantitativi şi se afirmă împotriva tuturor prăpădiţilor, puţulici amărâte, nevoiaşi ai prohabului, nu face altceva decât să de lepede de precaritatea erotismului său. "Mamă ce i-am tras-o ăsteia!...": ultimul strigăt al cuceritorului este în acelaşi timp o mărturisire şi o descărcare. Herculele neruşinat şi atât de plin de materialul său este, înainte de toate, un copil care-şi deplânge propria simplitate.

...

Termenul de "falocraţie" este flagrant impropriu, deoarece îi desemnează pe bărbaţi ca stăpâni ai femeilor; când, de fapt, în materie de stăpânire, femeia este sclava unui sclav. A unui sclav înrobit unor imagini, unor simulacre, sortit să imite codul virilităţii, să satisfacă nevoia oarbă de a-şi mări in permanenţă randamentul, de a se lăsa târât în jocul acestei datorii nesfârşite. Există aşadar o isterie masculină la fel de apăsătoare ca şi isteria feminină.

...

Relaţia sexuală pentru un bărbat este povestea permanent dramatică a unei fiinţe care vrea să juiseze de corpul unei femei şi care, până la urmă, juisează invariabil de propriile sale organe (şi prin aceasta îşi risipeşte şansa de a mai juisa de - şi cu - această femeie).
Iar despre plăcerea masculină nu poţi să spui, şi asta în cel mai bun caz, decât că este scurtă şi şi sărăcăcioasă. Ejacularea este o promisiune ce nu poate fi împlinită: bărbatul are impresia că îşi va lua zborul, că va exploda - şi care zdrobindu-se, gâfâind. Moare fără să se dezintegreze măcar: a luat drept anihilare ceea ce nu era decât sinucidere. S-a şi terminat, gândeşte el; de-abia începuse să-şi piardă capul şi iată că s-a şi terminat. Ejacularea, acest veşnic "mă aşteptam la altceva"... Faţă de ceea ce aşteptam, este altceva. Criza cea mai intensă şi în acelaşi timp cea mai insignifiantă: uşor de obţinut, potolită rapid, săracă în senzaţii.

...

Căci a pune în acelaşi sac, sub eticheta de juisare, trăirile pulsionare ale masculinului şi femininului, atât de neasemănătoare unul cu altul, înseamnă să consfinţeşti dominaţia bărbatului asupra femeii şi să continui să faci din orgasmul masculin (ejacularea) voluptatea reper în jurul căreia se organizează tot ritualul amoros. Astfel, femeia trebuie să-şi mimeze tovarăşul, în timp ce el însuşi este obligat să-şi limiteze întreaga polimorfie la o amărâtă de convulsie spermatică.

...

Destinat unui orgasm minuscul, bărbatul este pe vecie sclavul angoasei: condamnat să juiseze peste mijloacele de care dispune şi obligat, întru acest scop, să-şi compenseze infirmitatea prin tot soiul de tehnici. Bărbatul nu juisează decât ca să termine de juisat, voluptatea lui este o ghilotină, iar apogeul dorinţei marchează deja căderea ei. Prăbuşirea potenţialului în urma coitului, dacă se produce, nu poate surveni decât la bărbatul sau la femeia care şi-au calchiat plăcerea după modelul masculin al juisării.

...

Ejacularea nu e doar precară, ea este întotdeauna şi precoce, premergătoare momentului potrivit, prematură; nu se produce când ar trebui, nu depinde de nici o maturizare, este bruscă şi imprevizibilă. Totul dispare dintr-o dată: nimic nu mai rămâne în bărbat după ce ţâşneşte sămânţa, nu mai e nimic de spus, bărbatul e "satisfăcut", cu alte cuvinte este mort, extenuat, indisponibil, inapt pentru continuare. Corpul său este golit de capacitatea de a juisa, este redus la funcţii pur animalice: carnea rece, diafană, nu mai ascultă decât de principiul autoconservării, devenit doar o mecanică golită de senzaţii, o pură utilitate.

...

Mare plictiseală, ejacularea: nu întâlneşte obstacole, este uşor de obţinut, simplistă, şi mai ales viciată de utilitarism genetic, în măsura în care normele sociale şi mai ales religioase diseminează plăcerea personală, sacrificată pe altarul continuităţii speciei.
Orgasmul viril nu este, ca extazul feminin, o transmutare a corpului profan, o explorare subtilă, trezirea latentă şi delicată a virtualităţilor extraordinare ale cărnii; ci o evacuare, o uşurare, anularea imediată a unei tensiuni, ceea ce o înfrăţeşte cu dejecţia: fiinţa masculină nu se sfâşie, se vidanjează, îşi elimină preaplinul de sămânţă acumulat în ea.

...

Prin reducerea masculinului la funcţia sa ejaculatorie, raportul sexual este transformat în ceva primitiv, adevărat, literal faţă de tot restul care nu este altceva decât elucubraţie mistică sau dezmăţ. Tot ce parazitează această plăcere simplă, tot ce constituie o aluzie la o altă juisare nu este decât o cangrenă şi un infern de destrăbălare.

...

La ce visează bărbatul în timp ce copulează? Visează să se poată abandona, fără ca această abandonare în voia plăcerii să pună capăt excitaţiei, visează să juiseze precum femeia, la nesfârşit, fără pauze, într-o totală uitare de sine. În felul acesta, extazul feminin devine pentru el o utopie, fantasmă şi interdicţie, dar şi ameninţarea îngrijorătoare care-i revelează inferioritatea în raport cu specia, cu istoria, cu viaţa. Nu numai că se reţine cu greu, pândind ejacularea ca pe o ameninţare care-l va lipsi de erecţie, dar ştie că această ameninţare, când se va produce, nu-i va oferi decât o plăcere derizorie (sau cel puţin, întristător de scurtă). Şi atunci moartea erecţiei, moartea pur şi simplu este dezastrul elementar care evidenţiază zădărnicia plăcerii discontinue a bărbatului.

...

...poate că bărbatul îşi aserveşte femeia mai puţin pentru a profita de ea în voie decât pentru a înnăbuşi în ea o voluptate pe care o presimte atât de puternică, atât de violentă încât o perimează şi o relativizează pe a lui pe vecie. S-ar verifica atunci ipoteza emisă de o psihanalistă americană după care "una din pietrele angulare indispensabile pe care se bazează toate civilizaţiile moderne este suprimarea coercitivă a sexualităţii nemăsurate a femeilor..."

...

Orice atracţie a unei fiinţe pentru o alta pune în primejdie normele de viaţă rezonabile. În consecinţă, pentru modernitate, o bună relaţie sexuală nu este altceva decât normalizarea unei "deviaţii", potolirea, sub tutelă genitală, a unei forţe neîmblânzite care se poate, iată, descărca prin orgasmul bine temperat, normativ acceptat şi prea puţin devastator de ordini şi cutume sociale. Amorul devine astfel un travaliu migălos de detensionare. Orice raport sexual care ar menţine în corp urme de libidou sau dorinţă ar trebui declarat nefast, ar fi un factor perturbator.

...

Erotismul este o dezordine ce trebuie stabilizată. Orgasmul, ca plăcere finală, este canalizarea aceste dezordini către ordinea stabilită.

...

O bună pulsiune este o pulsiune moartă..."


----------------------------------------

*Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut, "Noua dezordine amoroasa", Ed. Nemira, 1995.