***
aseară
aseară, şoapta unui înger necunoscut
mi-a lovit tâmplele reci cu
ecoul ei ţipător.
şi azi, dintr-o dată
mi s-a făcut din nou foarte somn,
cumplit de somn.
daca vei veni, să nu uiţi
să laşi uşa descuiată,
după ce intri;
eu o să dorm adânc, în patul meu larg
dintre fereastră şi peretele gol
şi, învelit în cearceafurile vechi, arse de soare
o sa te-aştept,
în somn.
să-ţi pui rucsacul lângă birou
şi clama desfă-ţi-o din plete,
uită de vin şi de storurile lăsate,
- doar întinde-te alături.
atinge-mi marginea corpului adormit,
întors spre perete,
cu braţele tale, uşor,
să simt răsărind din nou în lume
cântecul nepoveştilor uitate şi stinse
- topite adânc
în lumina sălbatică a soarelui de vară.
nu uita să-ţi răsfiri
toate visele copilăriilor tale
trecute si viitoare
pe pernă,
lângă tâmpla mea rece,
ascunsă-ntre palme.
eu te voi săruta adânc,
îţi voi îmbrăţiţa, în vis, chipul
şi,
furişaţi printre ere de singurătăţi,
şi surâsuri coapte
de zâne cuminţi,
vom porni,
ţinându-ne de mână,
spre tărâmul de unde izvorăşte timpul.
***
cântec de dor în lipsa ta
când tăcerea topită
zorii prind a miji
şi surâd înspre lume,
oare ce-ar mai lipsi ?
şi când soarele neted
dintre lumi va păşi,
încălzindu-mi suflarea,
oare ce-ar mai lipsi ?
zeităţi dispărute
din pământ or hrăni
pietre, cer, muguri, oameni
oare ce-ar mai lipsi ?
universuri ascunse
între noapte şi zi,
toate-s drept rânduite,
ce mai poate lipsi ?
şi din tot ce există,
din ce-a fost şi va fi,
dacă tu te-ai ascunde
cine le-ar mai privi ?
căci de-ar fi ca din mine
umbra ta s-o învii,
chipul tău peste lume
ţărm şi lume mi-ar fi…
ştiu că braţele mele,
chiar de nu vei simţi
ţi-or sorbi cer din umbră
şi când nu te-or găsi…
şi atunci îmi plec gândul,
când doar noaptea m-ar şti...
dacă n-ai exista tu,
ştii ce mult mi-ai lipsi ?
***
poate nu ştii
poate nu ştii
dar atunci
lumea s-a topit în două aripi;
vântul împietrise,
ploile se împrăştiau înapoi, în sus,
dincolo de boltă;
soarele clipi scurt
şi îşi acoperi jumătate din ochiul încremenit
cu jumătate de nor.
"Ce bine e ..." mi-am zis
învelindu-mi trupul greu cu cele două aripi moi,
şi m-am tras mai aproape de inima mea
ca să mă încălzesc,
poate nu ştii,
desigur, nu ştii,
dar atunci fierbinţeala chipului tău din ea
a topit-o de tot
în tine.
***
adorm
adorm ...
şi alunec, uşor,
înspre tine,
îmi ridic cămaşa din frunze aspre
peste surâsul tău,
ca o velă arsă de soare
peste catargul unei plute în derivă,
adorm,
şi plutesc
tot mai aproape
de ţărmul insulei tale albe,
dinspre care-ţi ascunzi, fermecată,
povestea ...
ceruri născute peste valuri,
departe, în urmă, îmi zâmbesc în aerul cald,
acoperindu-se cu tăcere ...
... şi furnalele, ca nişte faruri neterminate
şi parcuri siluite şi lucarnele înghiţite în noaptea rebelă,
dolmene de sticlă fumurie,
mătăsuri lucioase, roşii, grele
şi pahare cu scotch învechit,
străzile împietrite în ceaţă şi felinare hipnotice -
privind în vis coastele animalelor
dispărute sub asfalt
- se scufundă cu toate în urmă, uitate ...
zâmbetul tău umplând jilavul aer
îmi topeşte uitarea mirată, înflorită-n ascuns, când te priveam
între două respirări,
între doi paşi străini,
între ochii mei si mine.
... adorm
şi alunec, uşor ...
înspre tine ...
***
în ţara de unde păşeşti tu
În ţara de unde păşeşti tu,
pământul se îmbrătişează plin, cu tălpile goale,
frunzele se prefac în cărare, în faţa ta,
toamna, târziu,
iar primăvara cresc înapoi, în forma firelor de iarbă,
doar ca să răsară din pasul tău verde.
În ţara din care rosteşti tu,
cuvintele se adulmecă uşor, de la rădăcină,
cu vârful buzelor prăvălite spre degete;
măduva razelor de soare se inspiră adânc,
se toarce într-un ghem cald de lumină
şi se ţese într-o pătură mare de tăcere,
cu care pietrele, adormite, stau învelite noaptea,
laolaltă.
În ţara din care priveşti tu,
nicio apă şi niciun munte nu sunt văzute,
şi nicio vietate, nici măcar luna;
ele doar se ating uşor, cu obrazul îmbujorat
şi bătăile inimii lor se îngână
cu glasul îmbătat de dor al sirenei;
iar coapsele rumenelor dealuri
se mangâie cu pleoapele grele, fierbinţi,
pe sub aerul verzui, sclipind alene,
pe care-l auzi fremătând de poveşti,
de castele-n dantele,
de petreceri cu elfi şi pitici,
de calde aurore-australe eterne
şi auguste mantii din stele …
În ţara de unde tu vii,
tărâmul de unde tu eşti,
pe care-nsetat eu păşesc, şi-l aud,
şi-l ating, şi-mi curge prin palme,
prin ochi, şi prin piept,
şi-l respir fremătând,
şi-l iubesc
*****
poem simplu de dragoste
(sau "cântec nichitastănescian întru revederea ta")
Dacă am putea aduna toate cioburile
(răsfirate şi reci)
înapoi în palmele noastre, desigur,
şi le-am putea izbi de pământ,
şi ele să revină din nou la viaţa paharului alunecat printre degete,
o, atunci
aş aduna toate frunzele îngropate şi uitate
(căzute de dorul tău)
şi le-aş lovi de iarbă, îndărăt,
ca înviate să-nfăşoare la loc trunchiuri
şi crengi dezgolite, subţiri,
- regăsite şi-mbrăţişate din nou -
pentru ca ele să-ţi umple de sevă privirea ascunsă
şi timpul tomnatec de verdele lor cald şi etern ...
O, desigur,
desigur aşa aş face.
Şi dacă am mai putea expira din nou
aerul greu din plămâni (dezgropat în suspin)
răsuflându-l la loc într-o respirare a plămânilor,
uitată mereu la capătul de-nceput al timpului,
- ah, atunci
aş vrea cu înfrigurare ca parfumul moale
de soare verde, senin, adulmecat tare demult,
să ţi-l răscolesc din ungherele ferecate ale pieptului
şi aerul căzut adânc între sălciile inimii tale
să-l pot dezgoli proaspăt şi cald
înspre cer, înapoi.
Desigur,
desigur aşa aş face.
şi încă de-am mai putea ca pe toţi meteorii
(desigur, fulgere căzătoare ce aprind în răstimpuri văi şi coline)
să-i asfinţim peste dealurile negre
cu o plecare scurtă de pleoape,
iar ei să răsară un soare în loc,
ah, atunci
aş vrea cu tot sufletul să răsar măcar pentru o clipă iar ziua,
ca ochiul ei să lumineze din nou aerul fin
pe care-l mângâi distrată tu, cu palmele tale mici şi subţiri
şi pasul tău rătăcit între văi adormite şi munţi
şi culorile zărilor parfumate care-ţi aşteaptă privirea
şi zâmbetul tău fermecat, desigur ...
şi zâmbetul tău fermecat ...
Aşa aş fi făcut, desigur - demult -
şi pe toate le-aş fi preschimbat, din nou şi din nou,
în dorul uşorilor tăi paşi,
însă:
numai dacă frunzele căzute
nu mi-ar fi fost cărare domoală şi drum arcuit înspre tine,
aerul aromitor pe care-l respiri nu ar urca (cu eterică, ameţitoare sevă)
prin trunchiul şi crengile fermecate, nevăzute-ale lumi,
iar meteorii
nu mi-ar fi arătat, desigur, (ca odinioară magilor)
semnele vremurilor că ai apărut
şi într-adevăr exişti într-acolo, aievea şi caldă...
Desigur, aşa aş fi făcut,
de încă demult, de tare demult,
şi încă aşa aş mai face din nou şi din nou,
fără-ndoială din nou,
fără-ndoială...
***
