1. DEFINIRE ŞI PRECIZĂRI SEMANTICE PREALABILE
Conform definiţiei lexicale, “creştin-ortodox” este o persoană adeptă a credinţei religioase “creştin-ortodoxe”, mai exact acea persoană care împărtăşeşte ideile şi dogmele acestei confesiuni. Precizarea îşi are sensul întrucât calitatea de “practicant/nepracticant” este irelevantă. Acest lucru este evident - aşa cum e evident că, de pildă, pentru definirea termenului “persoană cu convingeri anarhiste”, calitatea de “participant/neparticipant la proteste publice împotriva autorităţilor statului” nu are nicio însemnătate.
Prin urmare, ca o mică premisă asupra căreia putem găsi facil acordul, termenul “creştin-ortodox” are sens şi este definibil exclusiv în raport cu ideile/doctrina/dogmele acestei confesiuni, şi nu în raport cu manifestările sale cultice, complet nedefinitorii pentru calitatea de “credincios”. Fireşte, cineva poate fi considerat în mod legitim “credincios” chiar dacă este nepracticant al cultului său, asa cum altcineva poate asista sau împlini formal practicile cultice ale unei confesiuni religioase, fără a fi neapărat adeptul ei.
Odată operată distincţia, vom retine că, pentru termenul de “creştin-ortodox”, reperul unic în circumscrierea lui este exclusiv cel al “conceptelor/ideilor/credinţelor religioase”, manifestările sale cultice fiind irelevante.
În aceste condiţii, întrebarea urmatoare derivă cu necesitate:
“În ce masură este necesară acceptarea doctrinei şi conceptelor creştin-ortodoxe, pentru ca o persoană să se poată considera în mod legitim "creştin-ortodoxă" ?” Altfel spus: pentru ca cineva să-şi poată declina legitim calitatea de “credincios” al unui cult religios, este necesar să adere la doctrina aferentă în totalitatea ei - sau este suficient să o accepte doar parţial, şi simultan atributul de “credincios” al cultului respectiv să nu-şi piardă legitimitatea ?
2. CÂT DE “ATEU” ? CÂT DE “ANARHIST” ? CÂT DE “CREŞTIN-ORTODOX” ?
Vom face o comparaţie relevantă şi utilă pentru a înţelege (cât mai neutru posibil) natura logic-semantică a problemei - şi a găsi un raspuns valid.
Să luăm, de pildă, termenul “ateu”, o noţiune relativă la aceeaşi arie a opiniilor/ideilor/credinţelor despre “supranatural”. În ce masură este necesar pentru o persoană să adere la prezumţiile “ateismului” pentru a putea fi considerată, în mod legitim, “atee” ?
Să presupunem că un autodeclarat “ateu” este de acord că nu există ceea ce se cheamă “lume supranaturala”, situată în afara lumii fizice, dar admite o excepţie, să zicem “elfii”, cărora le afirmă existenţa ontologică, adică despre care crede că există (într-o “altă dimensiune” etc.). Întrebare: mai poate fi în mod legitim considerată acea persoană ca fiind “atee” ?
Aceeaşi problemă o putem pune şi în cazul unei persoane autodeclarate “anarhistă”, care îşi declară acordul cu elementele acestei doctrine politice, în totalitatea lor, dar admite o excepţie: anume afirmă, să spunem, necesitatea prezenţei şi intervenţiei statului în educaţia cetăţenilor săi (în contradicţie cu doctrina în speţă). În aceste condiţii mai poate fi considerată această persoană, în mod legitim, “adeptă a anarhismului” ?
În ambele cazuri răspunsul corect - şi previzibil - este “nu”. Fără a constitui o inducţie (evident o eroare), ci doar exemplificări, putem spune, în final, că dezacordul (chiar şi parţial) cu elemente/concepte/idei componente ale unei teorii/doctrine politice, economice, sociale etc. echivalează cu negarea/anularea calităţii de adept al ei.
Odată clarificat asta, în acest sens devine evident că răspunsul este valabil şi în cazul termenului “creştin-ortodox”. O persoană care respinge (total sau parţial) ideile/credinţele/dogmele acestei doctrine religioase, chiar dacă îşi exprimă acordul cu restul, nu poate primi în mod legitim calitatea de “creştin-ortodox”. Desigur, este greu de imaginat că cineva şi-ar mai putea declina în mod legitim atributul de “creştin-ortodox” dacă simultan ar nega caracterul de “Fiu al lui Dumnezeu” al lui Iisus, sau nu ar recunoaşte validitatea morală a Decalogului, chiar dacă ar accepta celelalte elemente ale dogmei ortodoxe (neafectate de aceste delimitări).
Ca urmare, prima concluzie este următoarea:
Termenul de “creştin-ortodox” se aplică în mod valid, ca atribut al unei persoane, doar atunci când persoana acceptă şi aderă la doctrina creştin-ortodoxă în totalitatea ei, fără rezerve sau excepţii, indiferent de orice act de autodeclarare (irelevant în circumscrierea extensiunii acestui termen).
3. CÂT DE "CREŞTIN-ORTODOCŞI" SUNT ROMÂNII "CREŞTIN-ORTODOCŞI" ? PRELUCRAREA DATELOR
Una din aplicaţiile acestei analize o constituie prelucrarea unor date dintr-un raport de cercetare sociologică (STISOC, 2010) studiu coroborat cu datele privind apartenenţa confesională a românilor oferite de Recensământul Populaţiei şi Locuinţelor (RPL) pe 2002.
Din aceste două anchete sociologice vom extrage şi analiza câteva date relevante. Astfel, conform acestora, avem:
a) 99% dintre români au declarat apartenenţa la o confesiune creştină, 86,8% declarându-se “creştin-ortodocşi” (RPL 2002);
b) acordul românilor privind existenţa în plan ontologic (în realitate) a următoarelor concepte religioase (STISOC 2010, p. 51):
c) datele la itemul “Consideraţi afirmaţia "Soarele se învârte în jurul Pământului" ca fiind adevărată sau falsă ?” (STISOC 2010, p. 20), care sunt:
- 52% au răspuns (corect) “falsă”,
- 48% fie au declarat-o “adevărată” (42%), fie nu au ştiut / nu au dat un răspuns (6%);
d) datele la itemul “Consideraţi afirmaţia "Continentele pe care trăim se mişcă de milioane de ani şi vor continua să se mişte şi în viitor" ca fiind adevărată sau falsă ?” (STISOC 2010, p. 20), care sunt:
- 79% au răspuns (corect) “adevarată”,
- 21% au raspuns fie “falsă” (8%), fie nu au ştiut / nu au dat un răspuns (13%).
Prima observaţie legitimă, făcută pe baza datelor de mai sus (şi ceea ce, totodată, surprinde), e prezenţa unui conflict semnificativ între subpunctul a) şi subpunctele următoare. Gradul mare de dezacord (direct sau indirect) înregistrat în raport cu unele idei/concepte definitorii ale confesiunii creştin-ortodoxe, relevat de studiul STISOC, comparat cu procentul de persoane declarate “creştin-ortodoxe” la RPL 2002 este într-adevăr notabil.
Vom trece in revistă, de la subpunctele b), c) şi d), procente care reprezintă asemenea dezacorduri/contradicţii:
- la b), 43% dintre români neagă existenţa “iadului”, “iadul” fiind un concept esenţial al doctrinei/dogmelor creştin-ortodoxe;
- la c), 52% neagă teoria geocentrică, aceasta fiind parte componentă a concepţiei creştin-ortodoxe despre lumea fizică;
- la d), 79% neagă, indirect, ipoteza creştin-ortodoxă asupra vârstei Pământului, acceptând ideea că acesta are, dimpotrivă, o vechime de cel puţin câteva milioane de ani (prezentă în formularea cu care s-au declarat de acord).
4. CONCLUZII
În ancheta STISOC, procente semnificative din populaţie au exprimat dezacorduri neechivoce cu elemente de doctrină/dogme crestin-ortodoxe, definitorii pentru această confesiune, sau au exprimat acorduri cu afirmaţii aflate în contradicţie flagrantă cu asemenea idei/credinţe/dogme.
Cel mai suprinzător este procentul de 79% dintre români care acceptă că Pământul are o vechime de cel puţin câteva milioane de ani, afirmând o poziţie flagrant contradictorie cu teoria creştin-ortodoxă a creţiei, care estimează (prin deducţie) această vârstă undeva între 5771 şi cca. 7000 de ani (în funcţie de interpretări).
Prin urmare, coroborând totul cu concluzia de la pct. 2., întrebarea relevantă care se poate pune aici este: “În ce măsură mai pot fi considerate persoanele aflate în dezacord cu cel puţin una din ideile/credinţele/dogmele "creştin/ortodoxe" ca fiind, în mod legitim, "creştin-ortodoxe" ?” Răspunsul asupra căruia am convenit mai sus, aplicabil şi aici, este: “în nicio măsură, deoarece negarea a cel puţin unei idei/element de doctrină/dogme a unui cult echivalează cu anihilarea calităţii de "credincios" al cultului respectiv”.
Pe scurt, pe baza datelor anchetei STISOC, suntem complet îndreptăţiţi să tragem concluzia că 79% dintre români nu-şi pot atribui în mod legitim calitatea de “creştin-ortodocşi”.
Ce înseamnă asta ? Asta poate însemna următoarele, considerând pe aceşti 79% dintre români:
a) Presupunem că procentul de creştin-ortodocşi declaraţi la RPL 2002 a rămas acelaşi, anume 86,8%.
Mai presupunem (cazul cel mai favorabil confesiunii creştin-ortodoxe, dar virtual imposibil) că toţi repondenţii non-creştin-ortodocşi (13,2%) sunt incluşi în acel procent de 79% (care resping ipoteza biblică a vechimii Pământului).
În acest caz concluzia este că 65,8% (cca. două treimi) dintre cei autodeclarati “creştin-ortodocşi” nu pot fi consideraţi în mod legitim ca fiind “creştin-ortodocşi” - iar acesta este procentul minim, înglobând (prin absurd) pe non-creştin-ortodocşi la “eretici”.
De notat că, în sensul opus, procentul maxim posibil de creştin-ortodocşi care îşi neagă acel element din ansamblul de idei/concepţii ale cultului lor este de chiar 79%, ceea ce ar făcea ca 79% dintre ei să nu poată fi numiţi, legitim, “creştin-ortodocşi”;
b) Fie dinamica populaţiei României a cunoscut modificări absolut dramatice în ce priveşte împărţirea confesională a cetăţenilor ei din 2002 până în 2009 (anul efectuării studiului STISOC), numărul creştin-ortodocşilor reducându-se de la 86,8% până la un procent cuprins între 21% şi 7,8% (fapt iarăşi virtual imposibil);
*
Dincolo de aceste concluzii ale analizei de faţă, trebuie afirmată observaţia că termenul “creştin-ortodox” rămâne, în accepţiunea comună, nepermis de vag pentru domeniile unde este folosit (anchete sociologice, constituirea bugetului public etc.).
În accepţiunea comună, el se situează, din punctul de vedere al clarităţii intensional/extensionale, alături de termeni precum “om bun”, “om rău”, “idealist”, “persoană romantică” şi altele: adică este un termen vag, ceţos şi lipsit de determinări precise. Aceste determinări şi circumscrieri logic-semantice (în genul celor de faţă) au tocmai rolul de a-i conferi termenului o validitate intensională şi o identitate extensională pe care le merită.
Sociologic, aceste observaţii duc la concluzia că, în ce priveşte itemii care cer declinarea identităţii confesionale a repondenţilor, interpretarea lor trebuie să se rezume la a releva cum se declară persoana, şi nu cum "este" ea (de ex. "creştin-ortodoxă"), din cauza incongruenţelor/erorilor existente în definirea logic-semantică a termenului.
În aceste condiţii, întrebarea care merită un răspuns ar fi: "Ce relevanţă tehnică mai are itemul ce presupune autodeclararea confesională a unei persoane, de vreme ce intensiunea acestor termeni este atât de imprecisă şi de vag circumscrisă în viziunea publică ?"
Încă o dată, este nelegitim şi lipsit de validitate să denominăm ca fiind “creştin-ortodoxe” persoane care, dupa cum am arătat, chiar dacă declară că aparţin acestei confesiuni creştine, simultan neagă/îşi declară dezacordul cu concepte sau dogme ale confesiunii lor religioase. Un autodeclarat “creştin-ortodox” care, spre exemplu, neagă literalitatea episodului biblic al genezei lumii, nu poate fi considerat în mod legitim ca fiind “creştin-ortodox”. El poate fi considerat (fireşte, neoficial) “simpatizant al creştinismului/Bibliei/Noului Testament” poate, de ce nu, “fan al lui Iisus” etc., în funcţie de celelalte idei/concepte credinţe ale sale aparţinând de domeniul numit “spiritualitate” - însă în mod cert el nu poate fi numit, legitim, “creştin-ortodox”.
