joi, 21 mai 2009

Manuscrisele de la Cumrănei, I

-

Am stat multă vreme în cumpănă până să-mi fac destul curaj să vă povestesc o istorioară care mi s-a întâmplat nu de mult timp. Nimic nu mă îndemna să fac publică această istorioară, însă, după multe zile de cugetare şi la sfatul unui bun prieten, într-un final, mi-am luat inima în dinţi, gândindu-mă că poate se va găsi cineva căruia îi vor folosi în vreun fel aceste lucruri, scrise întocmai după cum le-am trăit şi cunoscut eu, cu puţină timp în urmă. Iar de nu se va găsi niciun folos pentru ele, îmi va fi de ajuns doar umbra de recunoştinţă tăcută şi caldă pe care o voi simţi întotdeauna în faţa Providenţei care mi le-a scos în cale. Şi, ori de câte ori voi reciti aceste rânduri, îmi voi aduce aminte de acea seară răcoroasă de martie, de cerul de turcoaz pal, de briza neîmblânzită şi proaspătă de primăvară care îmi umplea pieptul, parcă pentru întâia oară după multă vreme, ca şi de tot acel timp ce se întorsese tăcut în văgăuna lui necunoscută, lăsându-mă în voia ultimelor raze pipernicite ale soarelui plăpând de martie, ce sta să apună alene peste dealurile înnegrite.

***

Mă întorceam, la sfârşitul săptămânii trecute, din oraşul D. de la nişte prieteni care mă invitaseră la botezul primului lor copil, un băieţel frumos şi vioi, îndelung aşteptat şi, desigur, întâmpinat cu nesperată bucurie în familie. Întrucât ştiam cu câtă ardoare îşi doriseră acest copil şi cât de fericiţi îi făcea venirea lui pe lume, acceptasem aproape imediat invitaţia de a ajunge cu o zi mai devreme în oraşul lor. Şi cum nu-i mai văzusem de vreo doi ani de zile şi mai bine, găsii în asta un minunat prilej de a-i vedea mai în tihnă, de a mai zăbovi la poveşti despre una, despre alta, despre ce s-a mai întâmplat în vieţile lor de când nu ne mai văzuserăm şi, bine-nţeles, un prilej de a înşira amintiri plăcute şi de a depăna mici istorioare din tinereţile noastre aventuroase şi lipsite de griji, peste care însă timpul, neavând îndestulătoare răbdare, se aşternuse cu văl tot mai apăsător şi greu.
Vizita fusese deosebit de plăcută, însă mai scurtă decât ne-am fi dorit-o toţi, cu atât mai mult cu cât, în următoarea dimineaţă, fiind botezul celui mic, lucurile se precipitaseră, gazdele fiind deseori prinse în vâltoarea evenimentului, de care, de altfel, cu foarte mare satisfacţie şi bucurie s-au achitat, ducând la bun sfârşit toate cele trebuincioase, după tradiţie.
Cu o seară înainte, fericiţii părinţi mă rugaseră din suflet să le fac un serviciu, la care am consimţit dintru început, acela de a lua în custodie permanentă pe căţeluşa lor, un Bichon alb superb, la care ţineau foarte mult şi pe care o dădeau cu foarte multă tristeţe. Erau însă nevoiţi să se despartă de ea, deoarece în preajma unui nou născut igiena şi curăţenia trebuiau să primeze, cu atât mai mult că năpârlirea de primăvară a căţeluşei putea fi un real pericol pentru sănătatea băieţelului.
Fără a mai sta deloc pe gânduri, am fost imediat de acord, mai ales că îmi doream demult un suflet necuvântător care să-mi umple de căldură şi voioşie apartamentul pustiu în care-mi adăposteam de atâţia ani singurătăţile. Ne-am luat rămas bun spre înserat, cu părere de rău, promiţându-ne bine-nţeles vizite mutuale grabnice, de îndată ce lucrurile aveau să se mai aşeze în matca lor şi obligaţiile fiecăruia din noi aveau să ne dea răgaz îndestulător unor revederi. Aşa încât, cu Molda în braţe şi cu sarmalele şi vinul de compensaţie în portbagaj, cu îmbrăţişările, urările şi promisiunile încă vii în aerul cald al serii lăsate în urmă, am demarat scurt şi am pornit-o grăbit pe drumul de întoarcere spre casă, drum care anticipasem că nu avea să îmi ia mai mult de două ore şi jumătate, poate trei, dacă circulaţia avea să fie pe-atât de grea pe cât era, de obicei, pe oricare din drumurile naţionale, sufocate de traficul înghesuit de sâmbătă seara.

***